Erbicidul este un agent de obicei chimic, care se foloseste pentru uciderea sau inhibarea cresterii plantelor nedorite, cum ar fi buruieni rezidentiale sau agricole si specii invazive.
Un mare avantaj al erbicidelor chimice fata de controlul mecanic al buruienilor este usurinta de aplicare, care deseori economiseste costul fortei de munca.
Majoritatea erbicidelor sunt considerate nonoxice pentru animale si oameni, dar pot provoca o mortalitate substantiala a plantelor netargetate si a insectelor care depind de ele, mai ales atunci cand sunt aplicate in aer.
Inainte de a cauta cel mai atractiv pret erbicide, va invitam sa descoperiti cateva informatii foarte utile despre erbicide si despre istoria lor.
Istorie
Controlul buruienilor chimice a fost utilizat de foarte mult timp: sarea de mare, subprodusele industriale si uleiurile au fost folosite pentru prima data.
Controlul selectiv al buruienilor cu frunze largi din campurile de culturi de cereale a fost descoperit in Franta la sfarsitul anilor 1800, iar aceasta practica s-a raspandit curand in toata Europa. S-au folosit sulfati si nitrati de cupru si fier, iar acidul sulfuric s-a dovedit si mai eficient.
Cererea a fost prin pulverizare. Curand, arsenitul de sodiu a devenit popular atat ca spray, cat si ca sol sterilant. Pe mii de kilometri de cale ferata drept si in cananele de zahar si plantatiile de cauciuc din tropice, materialul periculos a fost folosit in cantitati extraordinare, adesea ducand la otravirea animalelor si a oamenilor.
Sinox, primul erbicid chimic organic major, a fost dezvoltat in Franta in 1896. La sfarsitul anilor 1940 au fost dezvoltate noi erbicide din cercetarea din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si a inceput epoca ucigasilor de buruieni „minune”.
In 20 de ani, peste 100 de substante chimice noi au fost sintetizate, dezvoltate si puse in functiune.
Combaterea buruienilor chimice a inlocuit atat impactul bolii plantelor, cat si combaterea daunatorilor de insecte in impactul economic. In special, anul 1945 a fost cheia dezvoltarii controlului selectiv al buruienilor chimice.
Atunci s-au introdus 2,4-D (acid 2,4-diclorofenoxiacetic), 2,4,5-T (acid 2,4,5-triclorfenoxiacetic) si IPC (izopropil-N-fenilcarbamat) – primele doua selective ca spray-uri foliare impotriva buruienilor cu frunze largi, a treia selectiva impotriva speciilor de iarba atunci cand este aplicata prin sol.
Noile erbicide au fost revolutionare prin faptul ca toxicitatea ridicata a permis controlul eficient al buruienilor la o doza cat mai mica de unu la doua kilograme pe hectar (una sau doua kilograme pe acri).
Acest lucru a contrastat cu bisulfura de carbon, boraxul si trioxidul de arsen, care au fost necesare la rate de pana la 2.242 kilograme pe hectar (o tona pe acre) si cu clorat de sodiu, necesar la aproximativ 112 kilograme pe hectar (100 lire sterline pe acru).
Cu toate acestea, unele dintre aceste erbicide timpurii, inclusiv 2,4,5-T, au fost ulterior considerate nesigure pentru om si mediu si au fost intrerupte in multe tari. Erbicidele eficiente au continuat sa fie dezvoltate, iar unele, cum ar fi glifosatul, sunt utilizate pe scara larga in intreaga lume.
De la mijlocul anilor 1980, anumite plante agricole, cunoscute sub numele de culturi rezistente la erbicid (HRC), au fost concepute genetic pentru rezistenta la erbicide chimice specifice, in special glifosatul.
Aceste organisme modificate genetic (OMG) permit un control chimic eficient al buruienilor, deoarece numai plantele HRC pot supravietui in campurile tratate cu erbicidul corespunzator.
Astfel de culturi au fost deosebit de valoroase pentru agricultura de pana acum, ceea ce contribuie la prevenirea eroziunii solului.
Cu toate acestea, deoarece aceste culturi incurajeaza aplicarea sporita a substantelor chimice pe sol, in loc de aplicarea scazuta, acestea raman controversate in ceea ce priveste impactul lor asupra mediului si siguranta generala.
In plus, pentru a reduce riscul de selectie pentru buruieni rezistente la erbicide, fermierii trebuie sa utilizeze mai multe strategii diverse de gestionare a buruienilor.
Cerere
Ucigasii de buruieni moderni sunt pusi in doua categorii: selectiv (care afecteaza specii de plante specifice ) si neselectiv (care afecteaza in general plantele).
Acestea, la randul lor, sunt clasificate drept erbicide aplicate cu frunze si sol. Erbicidele de contact (de exemplu, acidul sulfuric, diquat, paraquat) omoara numai organele plantei cu care sunt in contact.
Erbicidele translocate (de exemplu, amitrolul, picloramul si 2,4-D) sunt eficiente impotriva radacinilor sau a altor organe la care sunt transportate de pe suprafetele tratate de la sol (adica, sol).
In ceea ce priveste timpul de plantare, erbicidele sunt de asemenea clasificate ca preplant, preemergenta sau ucigase de buruieni postemergente. Erbicidele de plante pot fi aplicate pe sol sau buruieni inainte de plantarea culturilor.
Multe milioane de hectare sunt tratate din aer in fiecare an, in special terenurile de cultura de cereale, pasunile, campurile, padurile si alte situatii in care poate fi folosit un avion. Echipamentele moderne pentru tratarea terenurilor agricole cu erbicide au facut ca controlul buruienilor sa fie din ce in ce mai convenabil.
Pulverizatoarele, echipamentele de incorporare a solului si imprastierile de erbicidele cu granule au adaugat la comoditatea aplicarii erbicidului si au eliminat incertitudinea.
Sunt disponibile masini care construiesc simultan paturi, planteaza semintele, pulverizeaza cu insecticid si incorporeaza ingrasamant si erbicid inainte de aparitie toate intr-o singura operatie.
Anumite erbicide (de exemplu, arsenitul de sodiu) sunt uneori aplicate de catre metoda borcanului, prin care varfurile buruienilor sunt indoite si cufundate in borcane cu solutie otravitoare.
Erbicidul este atras in restul plantei si in plante de legatura, ucigand treptat intregul sistem. Benzenul clorat si anumiti solventi aromatici sunt folositi pentru a controla buruienile acvatice adaugandu-le direct la mediul apos.
