Subiectul ăsta aprinde discuții la orice masă. Unii spun că NFT‑urile schimbă regulile jocului pentru artiști, alții ridică din umeri, convinși că e doar o febră trecătoare. Adevărul e undeva la mijloc. Eu le privesc ca pe niște chitanțe digitale, cu o doză de fantezie, care promit un fel de apartenență.
Cheia este să nu confundăm chitanța cu lucrarea în sine. Dacă ai nevoie întâi de o prezentare foarte scurtă despre ce este un nft, fă o pauză și revino. Mai jos intrăm în detalii, pe limba oricui are un pic de răbdare.
Cumpăr un NFT. Ce am, de fapt, în portofel?
Un NFT este o înregistrare unică pe un blockchain, un certificat care arată spre un fișier. Nu păstrează neapărat imaginea, cântecul sau textul, ci adresa unde acestea pot fi găsite, plus câteva metadate. De cele mai multe ori, fișierul trăiește pe un server obișnuit sau într-o rețea distribuită, cum e IPFS.
Asta înseamnă că, atunci când cumperi un NFT, devii proprietar pe token, nu pe lucrare. Drepturile de autor nu se lipesc automat de jeton. Dacă nu există o licență clară care spune ce ai voie să faci, rămâi cu dreptul de a deține și de a afișa, în limite personale. Reproducerea, distribuirea sau crearea de derivate rămân la autor ori la titularul drepturilor.
Imaginează-ți o litografie semnată, cumpărată dintr-o galerie. O pui pe perete și te bucuri de ea, nu o tipărești pe tricouri pentru vânzare. NFT-ul seamănă cu această logică, doar că e digital și trăiește într-un portofel.
Ce se schimbă și ce rămâne la fel în dreptul de autor
În drept, regulile sunt simple, chiar dacă realitatea e plină de nuanțe. Drepturile nu se transferă implicit. Faptul că un vânzător sugerează generos că îți dă voie „la tot” nu ține loc de contract.
De aceea, multe proiecte introduc texte de licență explicite. Unele sunt restrictive și permit doar afișarea personală, altele oferă libertăți comerciale limitate, iar altele merg până la renunțarea la drepturi în măsura permisă de lege. Esențial este să citești licența, nu să presupui.
Despre redevențe se vorbește mult. Există standarde tehnice care semnalizează procentul dorit către platforme la revânzare. Din păcate, asta nu înseamnă că fiecare piață aplică automat cerința. Unele au făcut pasul înapoi și le-au lăsat opționale. Pentru creatori, realitatea e un pic amară. Codul ajută, dar contractul comercial și politica platformei cântăresc mai mult.
Mai e și tentația de a invoca așa-numita doctrină a primei vânzări. Dacă pot vinde o carte pe care am citit-o, de ce nu aș „muta” și un fișier între conturi? Pentru că la digital, transferul înseamnă de regulă o copie nouă. Iar dreptul de a copia aparține autorului, nu posesorului. Instanțele au spus-o apăsat: tehnicile care migrează un fișier dintr-un cont în altul, fără licență, calcă pe teren interzis.
Mărcile comerciale, între joacă și confuzie
În lumea mărcilor, întrebarea nu este cine a creat, ci dacă publicul poate fi indus în eroare. Când apare o colecție de jetoane cu nume și simboluri ce aduc prea mult a brand de lux, lucrurile se complică. Au existat hotărâri în care astfel de proiecte au fost considerate încălcări, nu doar glume artistice.
Când semnele unei mărci sunt puse pe un produs digital și lumea crede că brandul oficial e în spate, vorbim despre confuzie, iar legea nu e deloc blândă.
La fel de tensionate au fost și cazurile în care autorii unor serii populare au fost „parodiați” prin NFT-uri care copiau structura și stilul colecției originale. Uneori, apărarea de tip parodie nu a convins, tocmai pentru că fanii au confundat proiectele. Tendința curților americane este să trateze NFT-urile ca bunuri, ceea ce face analiza mai directă.
În Europa, un club de fotbal a obținut câștig de cauză împotriva unor jetoane cu tricourile și simbolurile sale. Lecția e simplă. Faptul că un produs există online nu-l transformă într-o excepție de la regulile pentru mărci.
Drepturile morale, mai ales în Europa, nu pleacă nicăieri
Pe continent, autorii au și drepturi morale. Numele pe operă, respectarea integrității ei, lucrurile acestea nu se pot vinde la pachet cu un token. Chiar dacă un proiect oferă o licență generoasă colecționarilor, autorul are un cuvânt greu de spus dacă lucrarea e folosită într-un mod care îl lezează ori dacă dispare atribuirea.
În România, regula este și mai clară. Aceste drepturi rămân personale, indiferent de cât de modern e mecanismul de distribuție.
Tokenul nu e fișierul. Unde trăiește, de fapt, opera
E ușor să te îndrăgostești de micile galerii din portofel și să uiți că NFT-ul este, în esență, o hârtie. Conținutul poate fi păstrat pe servere obișnuite, pe IPFS sau în alte rețele distribuite.
Toate au avantaje, dar și riscuri. Dacă legătura duce către un server care cade, rămâi cu un link gol. Dacă nimeni nu mai ține fișierul activ într-o rețea distribuită, accesul devine dificil. Din punct de vedere juridic, nimic din toate acestea nu schimbă drepturile asupra operei. Proprietatea pe token și drepturile asupra fișierului merg pe linii diferite. E bine să știi asta din start, ca să nu ai așteptări nerealiste.
Contracte vechi, jetoane noi
Când tehnologia vine peste înțelegeri vechi, ies scântei. Creatorii și companiile s-au certat, nu o dată, pe tema „cine are voie să transforme în NFT” anumite elemente din opere mai vechi.
Verdictul, deseori, stă ascuns în formulări semnate cu ani în urmă. Dacă drepturile digitale au fost cedate, e posibil ca NFT-urile să intre în acea umbrelă. Dacă nu, nu. Nu e spectaculos, dar soluția se găsește citind cu atenție clauzele și traducându-le în realitatea prezentului.
A apărut și o categorie aparte de jetoane legate de bunuri fizice. De pildă, NFT-uri care promit să reprezinte un obiect dintr-un depozit. Întrebarea devine dacă acel token este doar o chitanță comodă sau un produs nou, în sine, capabil să creeze confuzie ori să folosească o marcă fără drept. Răspunsurile instanțelor nu sunt perfect aliniate, dar se conturează ideea că, atunci când promite beneficii suplimentare, NFT-ul este tratat ca un bun de sine stătător.
Ce e important pentru creatori
Dacă ești autor, NFT-urile pot fi o unealtă. Te ajută să strângi fonduri, să îți apropii comunitatea, să lansezi ediții speciale. Dar fără o licență clară, riști neînțelegeri. Spune exact ce permiți. Doar afișare personală sau și comercializare, până la o anumită sumă anuală. Cu atribuire sau fără. Cu voie de derivate sau nu.
Evită promisiunile despre „redevențe garantate” dacă platforma pe care vinzi nu le aplică efectiv.
Și, practic vorbind, alege bine locul unde stochezi conținutul. E greu să construiești încredere când după doi ani se vede un pătrat gri în locul ilustrației.
Un detaliu pragmatic. Tokenul nu te apără automat de cineva care îți fură arta de pe rețele și o vinde sub formă de NFT. Asta rămâne o încălcare clasică a drepturilor. Drumul este același ca până acum. Notificări, cereri de înlăturare, acțiuni în instanță dacă e nevoie. Blockchain-ul ajută la trasabilitate, dar nu înlocuiește legea.
Ce ar trebui să urmărească un cumpărător sau un brand
Dacă îți place să colecționezi, obișnuiește-te să citești licența ca pe eticheta unui medicament. Există voie pentru folosire comercială sau doar pentru uz personal. Este un drept exclusiv ori îl împarți cu restul comunității. Se poate revoca. Ce se întâmplă dacă proiectul se închide ori își schimbă politica. Știu, toată verificarea asta taie din impulsul de moment, dar te scapă de frustrări.
Dacă ai un brand, verifică înregistrările de marcă și pentru bunuri digitale și servicii virtuale. În plus, pregătește un protocol clar pentru situațiile în care apar colecții neautorizate. Uneori, un mesaj ferm rezolvă repede. Alteori, e nevoie de acțiuni vizibile, ca să descurajezi repetarea.
Unde suntem acum, dincolo de valul inițial
Anii trecuți au adus efervescență, dar și o așezare. Instanțele privesc mai atent licențele, multe piețe au schimbat politica de redevențe, iar proiectele serioase sunt mai transparente. Nu există un regim paralel pentru NFT-uri, ci o aplicare a regulilor de drept de autor și de mărci pe un teren nou.
Liniile s-au desenat mai clar. Tokenul este proprietate digitală, iar opera rămâne protejată de același set de principii ca ieri.
Concluzia mea, după interacțiuni cu artiști și colecționari, este că merită să privești NFT-ul ca pe o chitanță inteligentă, nu ca pe o baghetă magică. Întreabă, citește, păstrează dovezi, cere acorduri când ai dubii. Entuziasmul rămâne, aventura creativă continuă, iar legea nu e un duș rece dacă știi de la început în ce apă intri.
